Notiuni generale cu privire la serviciul public. Serviciul public in tarile occidentale

Statul şi colectivităţile locale înfiinţează anumite organisme sociale sub denumirea de servicii publice. Termenul de serviciu public este utilizat atît în sens organizatoric, con­cret, de organism social, cît şi în sens, funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism. Şi într-un sens şi în altul serviciul public este o organiza­ţie de stat sau a colectivităţii locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.

Serviciile publice pot fi organizate fie la nivel naţional, fie la nivel lo­cal. Numărul şi importanţa acestora sînt variabile. Domeniile sînt diferite: transport, drumuri, sănătate, educaţie, cultură, locuinţe, hrană etc.

In practica organizării administraţiei întîlnim mai multe denumiri ale serviciilor publice, de exemplu, administraţie, secretariate, institute, agen­ţii, direcţii, secţii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi.   '

Serviciile publice locale se împart în, cel puţin, patru categorii princi­pale, după natura serviciului oferit:

•  servicii cu caracter general administrativ sau de reglementare;
•  servicii care nu au un caracter exclusiv, adică servicii (securitate, ilu­minare stradală, controlul traficului, îngrijirea spaţiilor publice etc), de care beneficiază întreaga comunitate şi de la care nimeni nu poate fi exclus, din motive de ordin social sau tehnic;
•  servicii cu un caracter exclusiv (aprovizionarea cu apă, energie ter­mică, unele tipuri ale transportului public etc), adică servicii care con­stituie aşa-numitele monopoluri naturale şi sînt furnizate consumatorilor individuali conform unui aranjament contractual şi în schimbul unei plăţi convenite;
•  servicii de natură pur comercială (locuinţe, afaceri etc).

In ţările Europei Occidentale sistemele de asigurare a acestor servicii variază nu numai în funcţie de tipul serviciului sau de mărimea comu­nităţii beneficiare, ci şi de la ţară la ţară. Unele ţări (de exemplu, Marea Britanie) au optat pentru un transfer către sectorul privat a tuturor res­ponsabilităţilor legate de servicii precum e furnizarea apei. în alte ţări (de exemplu, Germania) furnizarea de servicii a rămas aproape în întregime în mîinile autorităţilor locale şi este asigurată fie prin departamente specifice, fie prin companii de servicii, aflate în proprietatea municipalităţilor. în Franţa, serviciile sînt asigurate prin aranjamente de parteneriat între secto­rul public şi cel privat în care autorităţile locale îşi păstrează responsabilita­tea instituţională şi autoritatea de control privind prestarea serviciilor, dar cedează furnizarea practică a acestora întreprinderilor sectorului privat, prin intermediul unor aranjamente contractuale, prin companii mixte cu capital public şi privat ce operează pe o bază comercială.

Un alt aspect important este acela că, din ce în ce mai mult, serviciile publice locale nu mai sînt asigurate la nivelul fiecărei autorităţi locale, ci prin intermediul unor aranjamente de cooperare. Multe administraţii lo­cale sînt, într-adevăr, prea mici, pentru a-şi permite crearea unor unităţi de servicii care să funcţioneze eficient. Asigurarea în cooperare a unor astfel de servicii conduce la obţinerea beneficiilor, economiilor, reducînd astfel, în mod semnificativ, preţurile încasate de la consumatori. Asemenea acorduri de cooperare au devenit principalul „modus operandi" în cazul multor ser­vicii din Franţa, Germania, Elveţia şi alte ţări.

Populaţiei i se pot oferi prestări în formă de bunuri şi în formă de servicii cu trăsături specifice. Ele pot fi caracterizate în modul următor:

PRODUCEREA BUNURILOR

• bunurile sînt vizibile, materiale;
•  bunurile pot fi vîndute şi păs­trate separat ca producţie de utilizare;
•  legătura inversă necesită timp;
•  consumatorul poate restitui marfa cu rebut;
•  administraţia poate ajusta pro­ducţia astfel, ca să satisfacă ne­cesitatea clienţilor;
•  clientul nu participă la produ­cere;
•  este posibil controlul calităţii producţiei.
•  serviciile sînt nemateriale;

PRODUCEREA SERVICIILOR

•  nu pot fi păstrate şi comerciali­zate în continuare;
• integrarea producerii şi utili­zării;
• legătura inversă imediată;
• serviciile de calitate inferioară nu pot fi restituite producăto­rului;
• adaptarea cu scopul satisfacerii necesităţilor are loc în procesul de producţie;
• clientul participă la procesul de prestare a serviciilor; • controlul producerii e posibil doar într-o anumită măsură.

Noţiunea de serviciu public este tot atît de veche ca şi dreptul adminis­trativ. Autorii francezi ai manualului "Comunităţile locale în sistemul admi­nistrativ francez", Dominique Douay, Monique Jacob şi Jacques Defrenne, spun că această definiţie variază de la o epocă la alta şi, după părerea lor, acoperă două realităţi:

1. în sens concret, această expresie desemnează un ansamblu de factori şi mijloace pe care le foloseşte o persoană publică pentru ace­eaşi sarcină. în acest sens, s-ar putea vorbi, spre exemplu, de "servi­ciul care se ocupă cu ridicarea gunoaielor menajere", care, în cazul de faţă, desemnează oamenii şi vehiculele destinate acestui sector de activitate comunală.
2. în sens material sau funcţional, expresia desemnează o activitate de interes general asumată de colectivitatea publică dat fiind că nici un organ anume nu este, eventual, însărcinat să o îndeplinească.

Conform prevederilor Legii RM privind administraţia publică locală, serviciile publice locale sînt organizate de către consiliul local, la propune­rea primarului, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi necesităţilor locale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune.

Cum se formează serviciile?

Mai întîi trebuie de avut în vedere faptul că cerinţele faţă de serviciile publice pentru fiecare individ sînt diferite şi este foarte esenţial:

1.  Contactul direct cu clientul.

2.  Echipamentul, mobilierul, anturajul etc.

îndeplinirea acestor condiţii depinde, în mare măsură, de nivelul de pregătire al şefului serviciului public, de felul cum organizează treningul funcţionarilor din serviciu.