CETĂŢENIA EUROPEANĂ, ÎNTRE PIAŢĂ ECONOMICĂ ŞI FEDERAŢIE POLITICĂ

Incă de la începutul construcţiei comunitare, Europa îşi pune întrebări despre finalitatea sa. Este ea o simplă piaţă comună, care face să dispară frontierele dintre societăţile civile naţionale şi care se deschide marilor curente ale co­merţului internaţional? Sau Europa se îndreaptă pas cu pas către formarea unei federaţii politice, succedîndu-se statului aşa cum şi acesta s-a succedat cetăţilor şi statelor feudale?

Dacă finalitatea Europei este controversată, numai fundamentele normative aie proiectului fac obiectul unui consens: construcţia europeană a fost concepută ca un instrument de stabilire a păcii. începînd cu secolul al XVIII-lea, la mentările cresc pentru că Europa nu fusese pînă la acea dată decît spaţiul unde s-au derulat «sîngeroase răz­boaie între vecini»'. Secolul XX, în care au avut loc două războaie mondiale în mai puţin de o generaţie, a făcut acest sentiment intolerabil. Necesitatea absolută de a evita repro­ducerea acestor cicluri infernale a triumfat în final asupra reticenţelor pluriseculare ale statelor suverane.

Geniul părinţilor fondatori ai construcţiei europene a fost acela de a fi inventat o nouă manieră de a preveni ten­dinţele războinice ale popoarelor. Toate planurile de pace veşnică formulate de-a lungul timpului imaginau că federa­lizarea statelor era soluţia pentru încetarea războaielor. Monnet şi Schuman au reuşit să îi convingă pe leaderii europeni ai timpului că trebuia să se procedeze altfel, şianume să se unifice societăţile civile. Generaţia de după război a considerat că germenii conflictelor se aflau în sfera economică, care includea producţia şi schimburile comer­ciale. Astfel, împotriva competiţiei comerciale agresive, generată de convingerea că exporturile sînt semnul puterii unei ţări, ei au propus înlăturarea barierelor vamale; împo­triva competiţiei industriale, trebuiau impuse reguli comune de concurenţă; s-a conceput, de asemenea, să se plaseze sub autoritatea unor instanţe comune şi relativ independente sectoarele nevralgice ale cărbunelui şi oţelului. Revoluţie politică. Se urmărea astfel desfiinţarea instrumentelor războ­iului comercial, să fie deschise spaţiile economice naţionale pentru ca fuziunea lor într-o «societate civilă europeană» să facă războiul imposibil. Trebuia creată între popoare o «solidaritate de fapt», o «fuziune de interese». Numai aşa Europa ar fi încetat să fie ceea ce era deja de mai bine de trei secole, «o multitudine de bariere, în faţa fiecăreia aflîndu-se oameni a căror meserie era controlul paşapoar­telor şi vămuirea mărfurilor; toate numai de natură a împiedica orice comunicare fraternă»

Marele merit al proiectului construcţiei europene era acela de a concilia aspiraţiile divergente. Pe de o parte, el satisfăcea naţiunile favorabile liberului schimb, lăsîndu-le să întrevadă fluiditatea comerţului; şi pe de altă parte, entu­ziasma pe cei care visau la crearea unei federaţii politice, lă-sîndu-i să creadă că, aşa cum statul a contribuit la formarea pieţelor naţionale unificate, federaţia va forma «societateacivilă europeană». Compromisul între partizanii liberului schimb şi cei ai politicilor publice este la fel de determinant în proiectul fondator ca şi concilierea, deseori pusă în discuţie, între federalişti şi partizanii suveranităţii naţionale. Compromisul ilustrează deci persistenţa unei tensiuni majore a culturii politice europene, care a opus, pe de o parte, susţinătorii societăţii civile şi, pe de altă parte, admi­ratorii puterii publice. De la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, liberalii repetă după Thomas Paine că: «Societatea în fiecare stat este o binecuvîntare, iar guvernul, în starea sa cea mai bună, nu este decît un rău necesar, pentru a deveni un răuintolerabil în starea sa cea mai nepotrivită». Recurgînd la repere din aceeaşi epocă, alţii îşi exprimă încrederea în „la raison d'Etat", pentru că ei cred, ca şi Rousseau că «Legis­laţia are marele merit de a menţine egalitatea, pe care deseori forţa lucrurilor o distruge». Pentru primii, libertatea se găseşte în viaţa socială, şi în acest caz puterea publică trebuie să fie, pe cît posibil, discretă; pentru ceilalţi, numai legea, care corectează inegalităţile sociale, te face liber.

Această sinteză, sau acest compromis, a menţinut aproape o jumătate de secol confuzia asupra naturii şi finali­tăţii construcţieieuropene. Astăzi, mulţi sînt cei care consi­deră că integrarea europeană mai mult a distrus drepturile naţionale decît a construit reguli comune. Că ea a făcut ca democraţiile naţionale să fie fragile, prinse acum în sistemul instituţiilor comunitare, fără să fie puse bazele unei demo­craţii supranaţionale; că ea a pus în concurenţă sistemele naţionale de protecţie socială, care s-au slăbit, fără a fi dat naştere unor garanţii supranaţionale echivalente. O societate civilă europeană s-a construit prin emanciparea din interio­rul statelor, fără a da însă naştere unui stat european, lăsînd deschis dublul deficit al Europei comunitare, democratic şi social. Pentru alţii, dimpotrivă, Europa este percepută ca noul avatar al statului, care diminuează forţa societăţilor ci-vile. în acest sens, sînt deosebit de concludente cuvintele fostului prim-minstru britanic Margaret Thatcher, care declara: „In Marea Britanie, nu am ajuns să controlăm cu succes limitele de intervenţie ale statului doar pentru a le vedea reimpuse la nivel european, prin crearea unui super-stat care exercită o nouă formă de dominare de la Bruxelles". Cetatăţenia europeană, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, nu este nici ea lipsită de accente contradictorii. Conceptul de cetăţenie europeană oscilează între două inter­pretări diferite: fie este considerat spectrul unui stat euro­pean, care distruge identităţile naţionale, fie apare ca sim­bolul unei societăţi civile, lipsită de forţă regulatoare şi de garanţii comparabile celor pe care le oferă cetăţeniile naţio­nale' . De aceea, examinarea drepturilor specifice cetăţeniei europene permite, fără însă a soluţiona problema, departa­jarea acestor analize contradictorii.

Aceste două viziuni marchează proiectul european iniţial. Măsurile de «integrare negativă», adoptate pentru asuprima barierele între state şi pentru a elibera «societăţile civile» de reglementările naţionale, sînt însoţite de politici de «integrare pozitivă»,  care vizează să reconstruiască în plan supranaţional reguli şi instituţii comune. în acest mod atît partizanii societăţii civile cît şi cei ai puterii publice îşi regăsesc interesele în proiectul fondator al construcţiei europene.