Conceptul de cetăţenie europeană este ambiguu. Dacă expresia este înţeleasă în sensul clasic al termenului, aşa cum ea s-a format în cadrul statelor, atunci acest statut pare să facă referire la o relaţie politică şi juridică directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune. A fi cetăţean europeanînseamnă a fi membrul unei comunităţi politice noi. Tocmai în termenii aceştia, încă din 1975, Comisia definea noţiunea de „cetăţenie comunitară". Ea «implica, pe de o parte, existenţa unor instituţii politice supranaţionale rezultate din alegeri şi, pe de altă parte, existenţa normelor juridice, şi ele supranaţionale, care creau drepturi şi obligaţii între cetăţenii statelor membre şi entitatea supranaţională»".
Iniţiativa de a înscrie cetăţenia europeană în Tratatul de la Maastricht, idee lansată la conferinţa interguvernamentală din 1990-1991 de către guvernul spaniol, prezenta conceptul în aceeaşi manieră. Un membru al guvernului spaniol afirma că «ar fi mai bine să se procedeze ca şi în cadrul statelor naţionale, adică să se definească în termeni juridici clari drepturile şi obligaţiile indivizilor afectaţi de deciziile acestei puteri (a Uniunii)» . Cetăţenia europeană trebuia să exprime aparte¬nenţa cetăţenilor la o entitate politică nouă, în aceeaşi manieră în care dreptul naţional defineşte statutul individului în stat. Dacă iniţial cîmpul lexical al construcţiei europene era limitat la termenii «salariat-consumator», prin adăugarea termenului de «cetăţenie», se poate spune că Europa a făcut «un salt calitativ» prin care îşi depăşeşte natura de «societate civilă» pentru a deveni o entitate politică.
Dar Tratatul de la Maastricht nu a atins aceste ambiţii. Mare parte din drepturile incluse la titlul «cetăţenia Uniunii» nu stabilesc o relaţie juridică directă între cetăţean şi Uniune. De exemplu, drepturile de circulaţie şi de rezidenţă nu sînt opozabile Uniunii, ci statelor membre. Acelaşi lucru se poate spune despre dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale, care şi el priveşte relaţiile cetăţeanului cu statul de rezidenţă, nu cu Uniunea. In aceeaşi logică seînscrie şi beneficiul protecţiei acordate de autorităţile diplo¬matice şi consulare ale unui stat membru, altul decît cel de origine, pe teritoriul unui stat terţ. Numai dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile europene, la care se va reveni, dreptul de petiţie şi de a face apel la mediator stabilesc o relaţie între cetăţean şi Uniune. Cetăţenia europeană este, în realitatea sa juridică, extinderea principiului comunitar de egalitate de tratament. Ea se înscrie mai mult într-o dimensiune orizontală, între popoarele europene, decît într-un raport verical, între cetăţeni şi Uniune.
Tratatul de la Roma prevedea deja că salariaţii puteau să se instaleze într-un alt stat decît cel de origine cu scopul de a ocupa un loc de muncă şi că ei trebuiau să beneficieze de acelaşi tratament ca şi naţionalii statului în cauză. Acest principiu constituia, în termenii comisarului Lionello Levi-Sandri, «o primă formă, embrionară şi imperfectă, de cetăţenie europeană» care afecta drepturile cetăţenilor «în ceea ce priveşte activitatea cea mai importantă a omului: munca»'3. «Cetăţenia», prezentată sub această formă, nu era o relaţie între cetăţean şi comunitate, ci un principiu care deschidea cetăţeniile europene unele spre altele, care făcea posibil ca «străinii» să acceadă la unele drepturi, altă dată acordate numai naţionalilor. Deschiderea a fost graduală. Iniţial, Comunitatea economică a atribuit drepturi indivizilor care erau „cetăţeni activi" ai pieţei comune, adică salariaţi. Ulterior, formarea pieţei unice a conferit drepturi indivizilor consideraţi „cetăţeni pasivi", adică consumatorii. Logica a rămas însă categorială: un britanic aflat în Franţa ca turist nu are aceleaşi drepturi sociale ca şi cetăţeanul francez, pentru că el nu se află pe teritoriul francez în calitate de salariat. Insă are aceleaşi drepturi ca şi consumatorul francez.
Introducerea „cetăţeniei Uniunii" în Tratatul de la Maastricht trebuia să extindă şi să universalizeze această logică a egalităţii de tratament. Eâ'nu trebuia să mai fie rezervată salariatului sau consumatorului, ci trebuia extinsă la nivel de cetăţean, oricare ar fi raportul său cu piaţa. Cu toate acestea, originile economice ale proiectului european nu au fost eliminate complet. Dar este adevărat că asimilarea resortisanţilor ţărilor membre cu naţionalii, pentru exerciţiul drepturilor 'politice municipale, constituie o extindere a drepturilor cetăţeneşti, care depăşeşte sfera socio-econo-mică, intrîndîn domeniul pur politic. Pe de altă parte însă, libertatea de circulaţie şi de sejur, pe care tratatul o acordă «fiecărui cetăţean», rămîne limitată la statutul economic: numai cetăţenii care dispun de un «venit suficient» şi de o asigurare de sănătate se pot bucura de această libertate. Cei care sînt lipsiţi de mijloace materiale nu îşi pot alege locul de rezidenţă atîta timp cît libertatea de circulaţie rămîne cenzitară, condiţionată de statutul economic al titularului.
Criticile pe care Parlamentul european le-a formulat cu privire la cetăţenia Uniunii arată că ea, aşa cum este definită în tratat, este departe de modelul federal pe care Adunarea parlamentară, Comisia Europeană şi unele state l-au dorit. AceSt statut, spun unii parlamentari cu regret, duce la «inconsistenţă». El nu prefigurează «un statut deplin de cetăţenie», se mulţumeşte doar să «evoce drepturile speciale şi parţiale al căror exerciţiu efectiv este subordonat unor acorduri unanime cu caracter interguvernamental». Drepturile cetăţenilor europeni sînt departe de ideea unei cetăţenii de tip federal: ele provin din decizii interguver-namentale, sînt în mare parte opozabile statelor şi aplicate de administraţiile naţionale. Deci este vorba despre relaţii juridice orizontale, între popoare din state diferite şi nu de relaţii verticale, între cetăţeni şi Uniune. In termeni constituţionali, această formă singulară de cetăţenie duce cu gîndul la o instituţie tipică confederaţiilor: chiar în ligile greceşti, cetăţile acordau pe bază de reciprocitate drepturi cetăţenilor din cetăţile aliate. Este un semn de solidaritate între state şi nu de absorbţie de către o federaţie superioară.
Acest fenomen de estompare progresivă a frontierelor juridice arată în plan subiectiv formarea unei «societăţi civile europene». Integrarea negativă a Europei, prin abolirea barierelor care împiedicau libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, reproduce fenomenul unificării pieţelor, realizat în cadrul statelor naţionale pe parcursul formării lor. Piaţa unică, eliberată de un mare număr de reglementări protecţioniste ale statelor, constituie într-o oarecare măsură infrastructura unei societăţi civile europene: un spaţiu economic, o sferă de producţie şi de schimburi comerciale, care nu mai coincide cu frontierele naţionale. în acest spaţiu, cetăţeanul cîştigă libertatea de a circula, de a vinde şi de a cumpăra fără nici un obstacol. Astfel spus, în dimensiunea sa «civilă», cetăţeanul aparţine unui spaţiu care este, înainte de toate, european.
Recompoziţia teritoriului socio-economic, care se trasează în drept, este puţin perceptibilă la nivelul populaţiilor. Societatea civilă europeană este deja o piaţă, dar nu este o «comunitate subiectivă», un spaţiu cotidian decît pentru o minoritate de europeni. Studenţii care circulă de-a lungul Europei, comercianţii care vînd în cele patru colţuri ale pieţei unice, turiştii care trec frontierele fără dificultate, muncitorii imigranţi, pensionarii din nord care se instalează în sud... pe scurt, toţi cei care exercită această mobilitate înţeleg din ce în ce mai mult Europa ca pe o comunitate de referinţă. Este suficient ca ei să nu fie lipsiţi de mijloace materiale ca să poată pune în practică frumoasa maximă romană Ubi bene, ibi patria, adică acolo unde mă simt bine, acolo este patria mea. Dar numai aceşti «cetăţeni activi» ai Europei, activi pentru că ei se bucură de libertatea funda mentală de circulaţie, percep substanţa şi avantajele acestei libertăţi. Chiar dacă fluxul de circulaţie a populaţiei creşte, mai ales pe termen scurt produs fiind de turismul de masă. marea parte a populaţiei rămîne în locul de origine. Construcţia europeană afectează diferite domenii şi implică un număr din ce în ce mai mare de indivizi, însă ea se adresează în primul rînd cadrelor din viaţa socială: întreprinzătorii se simt actori ai «pieţei europene», în timp ce salariaţii se simt uneori victime; liderii politici, naţionali şi locali, iau din ce în ce mai mult parte la viaţa politică a Uniunii, în timp ce administraţii nu percep decît de departe acest lucru; studenţii din universităţi ştiu că Europa «le deschide noi orizonturi», în timp ce muncitorii spun că resimt concurenţa «celorlalţi concetăţeni europeni»... Societatea civilă europeană nu devine o realitate subiectivă decît pentru categoriile cele mai active, pentru segmentele de populaţie ale societăţilor civile naţionale, privilegiate în termeni socio-culturali.
No comments:
Post a Comment